2020

***
cap 1 scâncetul lemnului sfârtecat de topor, plescăitul apei în întâlnirea cu piatra, pocnetul becului ars de prea multă epuizare

cap 2 se sfâșie ceva în mine când știu; mult mai liniștită copilăria ce mă ținea în afara lumii; se sfâșie în mine aproape totul când știu; fericiți cei săraci cu duhul, a lor va fi împărăția promisă, pacea; se sfâșie ceva în lume în fiecare zi și eu știu

cap 3 îmbătrânim împreună aici la capăt de lume, ne numărăm ridurile, firele albe, anii, ne măsurăm formele trupurilor care demult s-au potrivit perfect. acum căutăm scobitura saltelei în care ne adâncim seară de seară

cap 4 copilul țipând în noapte de teamă să nu-l ucidă virusul pe moș crăciun

cap 5 populare în căutările de pe google sunt restricțiile de crăciun și bancul zilei. inițiez lansarea în ngc 300

cap 6 trag de bretelele corsetului ca-ntr-o îmbrățișare de ultim ceas și repet vorbele unora mai înfipți în credință cum dumnezeu îți dă cât poți duce

cap 7 realitate spartă. frigul se strânge, strânge-mă



atâta viață la pachet răzuie și cuponul ăsta
și ăsta
și ăsta
promoția continuă până la 60 sigur

adun în grabă screenshoturi cu oameni senzații memorabile
zâmbetele unora glume pe care uit unde le-am pus
arsuri netratate să nu le uit

și tot uit

am adunat atâtea gânduri bune pentru tine încât ai putea circula
gratuit o viață
still #soapmelaniemartinez
pași mulți în tăcere la vale pe babadag
la deal mereu respir ca un atlet
la capăt de maraton nimeni în jur

teamă să nu se rupă firul verde nevăzut dintre
trupurile noastre
din zece cuvinte
2 emoticoane
puncte și paranteze
coacem povestea
la rece

a nu se gusta niciodată în stare de luciditate
deschide o altă paranteză
și lasă aburul acolo
nu atingeți cu ochii deschiși

deconectează-te
caut un loc unde
să te pot aștepta



la pepco vânzătoarea repetă cam fără tragere de inimă
promoțiile baterii la câțiva lei încărcarea cartelei telefonice
stop mă gândesc că am terminat orele online și
tot un roboțel ești laura tot un roboțel
poate puțin mai vesel mai încrezător
în vrăjelile pe care le vinzi



# scrisoarea de după ultima

cum aerul se face ghem gândul pleacă unde vrea el
– se scufundă totul în întuneric după 23:23 ca jucăriile în
nisipul umed pe care îl păstrez în balcon de la an la an în punga
cu lopețele și colaci de plastic – sincer nu vreau să mai scriu despre
tine și despre anotimpul celor mai proaste scenarii – în întuneric nu sunt
brațe aceste mecanisme de apărare în care te dizolvi ca vitamina c efervescentă
– realitatea e singurul alien care vandalizează visul – mă perfecționez digital să mențin
educația și spiritul unor copii care vorbesc cu mine de dincolo în pijamale mestecând venind
în fugă de la duș – pierdute arse și nebandajate sunt zilele cu tine – n-am niciun motiv
să mă plâng te-am văzut și ziua s-a scurs mai departe la fel – scrisorile mele încep
undeva în primul an de facultate când am înțeles că tristețile pot fi reparate –
în pielea mea e cineva cu profil de refugiat ne ținem de vorbă și de cald
– nu mai am timp să-ți contorizez tăcerea să fac un rmn tuturor
deciziilor dar mă întreb cine te-a mai scris atât de adânc –
realitatea e singurul alien care vandalizează visul



din când în când 25 octombrie

îmi lipsesc mărunțișurile noastre de când stăteam în barieră
cafeaua de dimineață și ironiile de seară nepotrivirile nervii

încordați răutățile față de iubiții care mă așteptau în colț la frizerie
sângerările din adolescență când mi se părea că e de datoria mea
să te urăsc

nu dau vina pe subconștient pentru dezgroparea pieselor de memorie
somnu-mi este curat dezinfectat fără urmă de tine însă ceva crește

în copiii mei în rânjetul unuia și nevoia de ultimul cuvânt în silueta
și părul altuia cine ar fi crezut că o clipă de dragoste de acum 43 de ani
a putut să creeze atâția oameni mari și mici să semănăm nepermis de mult

(70 de ani undeva. aici nu ești singur. Bogdan crede că florile nemuritoare vorbesc limba ta, că cine moare o dată devine nemuritor)




mâinile mele și un cuțit tocit mărunțesc ceapa
(a l u v i u n i i n t e r i o a r e)n
aerul ustură
stropii de apă fac uleiul să sară
pielea ciupită
sfârâie
arsurile trebuie pansate ferite de infecții

ce nu poți scoate din țesătura cărnii acoperi cu tifon
legăturile se deșiră ochi după ochi mâinile mele pansează tot




despre tulburări nu spun nimic despre vuietul care și-a făcut
culcuș în ambele urechi despre apăsarea din piept

de parcă în somn cineva mă tot resuscitează și ziua
îmi rămâne în amintire în carne febra durerea

nu spun nimic și nimicul se contopește cu mine până când
nu știu ori până la autodistrugere

nu țipa în timpul revoltei sângele fierbe până la desincronizare
chrome can’t connect to internet silence please
scriu mai puțin desenez mai mult viermi în mijlocul cărora
ascund inițialele neîmplinirilor și-i privesc cum se mănâncă

și nimicul asimilează



toamna mă găsește mai iritabilă mai capricioasă [uneori mi-e și frig dar
de cele mai multe ori prea cald sub atâtea filtre și straturi cu factor de
protecție 200+ pentru ce-a fost ori va veni] poate unde nici nu mai știu
ce mai sunt era uterul meu echivalentul femeii din mine
sunt tot o femeie sau mai puțin sau nimic

da, am tăiat o bucată din mine nepotrivire de caracter apoi mi-am tăiat părul
din plictiseală unghii nu am de vreo patruj de ani tocurile îmi dau dureri în coloană
merg drept doar dacă simt pământul ori nisipul mării sub tălpi urăsc înălțimile ador
plutirea am și zile când nu mă întreb nimic nu e nevoie răspunsul e în fața mea și e
din carnea mea au aproape 13 și 9 ani

un curs online de feminism m-ar instrui că nu sunt doar o mamă nu sunt doar o soție
sau o profă sau o poetă complexată de propria-i voce nu sunt o bucată sunt toate
și încă ceva

sunt un outsider al speciei mele al tuturor speciilor nu mă simt nici bărbat și
știu asta pentru că nu-mi las șosetele oriunde mă descalț este un indiciu edificator

uneori mi-e și frig în pielea mea dar refuz hainele groase refuz șosetele
am mâncărimi de la atâtea tipare în somn joc în interstellar



# scrisoare de după-amiază

spre kaufland pe jos. în gând scriu ceva despre spaima de
accidente, huruitul orașului, despre tata și cum moartea mai schimbă
câte ceva și despre tine.

o cruce cu limba-n gură și schimb de pe imagine dragons
pe nothing but thieves

l-am iubit pe tata prima dată conștient și cu teama că nu
va dura prea mult regăsirea, miercuri seară pe patul de spital
– eu aveam 37, el 64. și sâmbătă n-a mai fost.

nici pe tine nu te-am iubit de prima dată

moartea lui galbenă se strecura în cearșafuri, sub pernă,
intra în venă odată cu morfina și eu rodeam singurele unghii false

mama a plecat să doarmă puțin și eu m-am chircit la picioarele
lui. vizavi un băiat aștepta să i se termine a enșpea perfuzie și
să fugă la o țigară.

îmi scot o cască din urechi. am 36o și un pic.

desfăcută în fâșii, povestea asta îmi pare și-acum nelalocul ei.
niciodată ușor să fim noi. fără negocieri.

nu te vreau înapoi. amintirile-s neschimbate și tot miros a tutun.
despre tot ce m-a durut am vorbit, minus iertare, dar acum ești
printre atâtea autorități în domeniu

îi cer femeii de la mezeluri 10 felii de șuncă presată,
6 crenvurști și 200 gr de șorici

absența. percepută violent și-n sucul gastric.

ce e real și ce contează mă întreb zilnic ca într-un ritual al adaptării
la matrice. nu te-ntreb niciodată despre fr.ici, de.pres.i.e, s.in.gură.tat.e,
nu-mi spui nimic despre tine când eu spun tot

prea bătrână pentru un prieten imaginar, prea tânără pentru
resemnare și încă-ți mai scriu impulsivă cum sunt;
am așezat în tine la întâmplare toți băieții buni și răi de pe netflix;

dac-aș fi o hipersenzitivă ca-n sense8 te-aș vizita cu nerușinare. ți-aș
cere să mă duci la capătul lumii, să mă păzești cât urlu la lună, și-napoi

din ecuația nu pot ieși prea mult timp. frig

opresc căruciorul la lactatele aproape expirate și niciodată
gratuite. nimic gratuit.

acum ai chipul a tot ce iubesc și strâng în brațe
de teamă strâng mai tare



înăuntru totul e-n lucru un zgomot ritmat continuu de
ciocan care fixează scândurile să nu dea pe-afară iraționalul

de pânză de bomfaier care neutralizează asperitățile
un șantier al conștiinței

ori urci ori cobori senzația-i că te duci în gol treptele fug
de sub talpă balustrada se evaporă și te întrebi ce e real

întâmplarea asta cu viața sufocarea obiectele la atingere
părul care se electrizează sentimentele pielea plutirea

stranietatea ieșirii din trup aerul trece altfel pe lângă urechi
aerul ca un fluviu murind sub dogoare

când viața dă dependență din interior ritmul devorează

în corset lutul își pierde consistența ca un animal în descompunere
corpul nu mai înseamnă nimic

pereții se strâng numai buni de dat cu capul



scrisoare cât un strigăt

durerea ca un iubit uitat reactivat peste noapte și
lumea se întoarce pe dos amintirile dansează lent în
lumina stroboscopului

durerea din degetul mic când unghia e tăiată jumate
cu lama din greșeală și sângele artezian e doar o întâmplare
a ființei mele

ca toate tăieturile
ca toate despărțirile
ca toate zilele dedicate singurătății
ca ziua îngropării tatălui
sau a unui elev
prea curând mult prea curând
ca bisturiul din septembrie pe minus anestezie
ca dimineața când mama a primit confirmarea
unui cancer
ca toate zilele de mers la dentist
ca ziua ascultării la mate
ca primul examen din facultate la lingvistică
ca nefericirea
ca prieteniile luate de vânt
ca absența ta

tu nu știi dar într-o seară ți-am zis adio din ambiție
voiam să știu ce se întâmplă cu mine și carnea asta cusută
cu motive tradiționale – motivul pământului ramului
roata și ciorchinele tu nu știi nimic și nici eu nu știu

să cos ori se rupe ața ori nod peste nod e clar că nu te-am stilizat
te port cu mine încurcat înghesuit în spatele splinei

ce suntem noi dragul meu în întuneric dacă nu umbre
puse în slujba unei voințe ascunse nu te speria
captivitatea e mai blândă dacă nu vrei să evadezi
eu nu mă tem decât de cădere tu nu știi dar în vis nu
e totul o curgere



cum mă găsești puțin singură îmi ceri să intru în toate ale tale cu lejeritatea
unui dentist care repetă toată ziua scuipă! clătește! scuipă! clătește! și nu pot
să nu mă întreb doamne tu ce faci de dimineață până seară ce-nvârți
în imensitatea ta merg toate ca pe roate și m-ai ales pe mine
pentru neliniștirea sufletului n-ai mesaje rapoarte de trimis
răni de bandajat online dar mă pătrund de tine ascultătoare
în casă se doarme de mai bine de oră iar
eu călătoresc între secole între sezoane înspre vocea ta pe care o aud
de la 10 ani sau cine mai știe și înapoi la zgomotele casei și-mi repet
aici e cel mai bine

totul pare înțepenit și totuși totul se mișcă

te infiltrezi ca aerul cald prin țesăturile puse la uscat pe balcon
ca furnicile ce-și fac loc prin țesutul poros cimentos al zidului
și vin vara în bucătăria mea de la 4



scrisoare ca o piatră-n stomac

ce-mi mai place să mă dau mare să subliniez evidențe să-ți irit liniștea
și poate de aceea în zilele astea și nopțile astea care se sfârșesc

asemeni celorlalte voi scrie sub piele pseudopoeme despre ce
nu știu
într-o noapte târziu să ne ținem de mână ca-n
filmele coreene

transpirația ți se prelinge pe omoplat să aparții cuiva
mă gândesc că e tare dureros

suflă vânt și dorul se învârte ca o morișcă computerizată
fără leduri de avertizare

pasăre neagră spre un cer pierdut aripile ei cu furie
lovesc zi și noapte

mai tușesc dimineața după cafea și-mi pare că
în teii din față corbii își fac cuib

pietre-mi cresc pe ici colo se lovesc pe masa
de biliard sub mâna unor profesioniști

răsturnați de val ne încurajăm ridicarea cu maxim 2
emoticoane la 10 zile

nu te speria voi veni cu sângele meu asupra ta nu sughița
ce vom face noi atunci rămâne în ngc 300

o femeie fără uter e tot o femeie



straniu cum exiști la frontiera dintre întristare și seninătate
cum în torace neadormitul vierme produce dezechilibru
cum mă gândesc la tine încălcând procedura

civili mereu în tranșee ce război ducem noi
n-am să număr zilele pactului tăcerii
doar mutilare cu fiecare aducere-aminte
doar gust de metal pe trahee
doar resemnare
și doar întuneric

în închisoarea asta tu cum supraviețuiești ce învârți
de nu te sinucizi de plictiseală de prostia altora
nu e un interogatoriu poți minți
aici mărturiile nu se fac cu mâna
pe biblie ci cu pieptul deschis

interiorul tău e construit altfel arată-mi ce ai pe dedesubt
organele tale-s din fier și ale mele din sânge
țesăturile tale nu se destramă coajă cu coajă
într-un vertij cu microfonie în creier până
nu mai rămâne nimic



o religie, carnea, nu poți s-o fentezi

sângele iese uneori la suprafață prin mici

tăieturi dai cu limba să sterilizezi rana, guști

nu-ți place dar nu-l poți scoate din tine


să prinzi rădăcini de nedislocat într-un

spațiu ce nu te conține

străin ca tot ce există în lume



scrisoare invizibilă de februarie
rulată cu grijă precum țigările elevilor pe
sub bancă înainte de pauza mare

îți scriu rar fără zgomot cu gesturi domolite
cu gleznele umflate de prea mult stat pe scaun
despre nimicuri despre limite despre utopiile
în care încă mai cred

câtă melancolie s-a strecurat în mine umedă
înecăcioasă și câtă încăpățânare

nici nu ninge nici nu plouă nici nu vii
rezistăm

consecventă tumultului interior porționat
în sectoare din care se ridică un bâzâit de tortură
aud vântul cum se strecoară pe lângă membrana de
cauciuc a termopanelor șuierând descompunerea

lumii

și a mea acum când la modă e abandonul

când pielea îmbătrânește de frig
când nu-ți respiră nimeni în ceafă și
adulmeci înfometat ca pruncul
tricoul mamei mirosind a lapte acrit

vântul el știe cel mai bine sfâșierea



deșertăciunea. singura poezie care-mi vine în cap
singura în care mă lăfăi pe care o cunosc din adolescență

fraternizare în real în virtual. unicul supermarket de
unde mi-am alimentat neliniștile

fiecare frământare în aer în apă sau în pământ cu mâinile
cu picioarele ori cu gura fiecare clipit nu înseamnă nimic

pentru că nu este nimic de văzut. doar praf. wikipedia zice
praful conține mai multe elemente, printre care resturi de piele umană

în oglindă o străină solicită mereu liniște
sub coajă un copil curios și poate frustrat colecționează cutii

de tablă de carton frumos colorate pentru mărunțișurile vieții
în vis tatăl meu nu vine niciodată și nici ceilalți care au mai murit

așadar ce mai putem fi



sechelele unui anotimp botezat tatăl meu
n-a putut fi al altcuiva. l-am câștigat
s-a strigat bingo

îmi imaginam copiii ținuți într-un univers
paralel gen matrix așteptând o extragere 1 din 4...9

ce știu eu cum a fost
știu cum n-a fost

legată jumătate de mamă pe vecie hăituită din cealaltă parte din vecia lui

probabil spaima de sângerare abundentă duce la sugrumarea vaselor
tăietura a prins coajă demult coaja a căzut și eu tot strâng fașa

bogdan plânge săptămânal, mai că îl dă în judecată pe dumnezeu| de ce a inventat moartea| mă ceartă că plâng puțin, deloc de fapt

nu l-ai iubit pe tatăl tău| ai avut o viață grea cu el| poți să plângi mami| te țin eu în brațe| e bine să plângi tu m-ai învățat că înseamnă dor| ți-e dor mami| plângi mami



chiar nu
se merită să fii eroul care
schimbă lumea de rahat

cu pielea
mereu sensibilă iritabilă
țesutul descuamat supurând sângerând

îți cere
implicare te consumă monstruos
între limitele ei

din nimic
din carne inconștient sau din prostie
obscen cresc alte limite

sub piele
doar paraziți

sub piele
duhnește mai rău



un vid ca un ospiciu
monstruos și carne nostalgică
mai înțepătoare
iarna
insomnia în picături
translucide se lipește de
nerv ca tartrul pe
smalțul dinților

departe de
mine

tot mai
departe

poți pune afișe pe
copaci: pierdută